Povesti din Meghalaya 2

     28 februarie 2011 - Pe urmele lui Nohkalikay la Cherapungee.  Ultimele zile au trecut ca un vis. Din nou in Delhi! am luat o camera cam scumpa la hotel, doar ca sa ma simt in siguranta si sa ma pot odihni, asta daca poti fi in siguranta aici, in Paharganj! Totul e cu mult mai scump. Inca o zi, doar atat. Aveam impresia ca voi avea doua zile pline in Delhi, noroc ca m-am uitat mai bine pe biletul de avion. Meghalaya nu se compara cu nimic din India. O mixtura de popoare, traditii si culturi. Eu am avut sansa sa-i cunosc pe indigenii Jaintia si Khasi. Am petrecut ultimele doua zile din Shillong in mijlocul unei familii veritabile Khasi, dar crestinati (presbiterieni). Acesti oameni nu-si spun indieni, ci Khasi, fiind foarte mandri de acest lucru. Inclusiv bucataria este diferita, la fel si portul si limba. Tabara s-a incheiat cu bine, 10000m de galerii explorate si cartate in premiera. Regina a fost pestera Shallong, cu ai sai 4700m. O pestera exceptionala ce si-a dezvaluit secretele in ultima zi: o sala plina cu gipsuri fine ca zapada pe calcar negru si rose gypsum flower: “Where the angels fear to trade”. Frumos nume pentru o galerie.

    Totul a fost cat se poate de bine organizat si a functionat ceas. Ne-a luat o zi sa strangem tabara si sa ajungem din nou in Shillong, inca o zi ca sa spalam si sa aranjam echipamentul pentru anul viitor, dar o zi stropita din plin cu bere si vin la petrecerea de ramas bun, la una din cele mai luxoase vile din Shillong (asta pentru ca ne place sa facem speologie cu stil... -:)) si inca o zi pentru cumparaturi, deoarece aici sunt cu mult mai ieftine ca in Dehli (inca nu stiu cum o sa fentez cu greutatea la check in). Manuel, probabil, e in Kaziranga de cateva zile. Deja e prea tarziu pentru mine sa-l ajung din urma. Mi-ar mai lua o zi sa ajung acolo si doar jumatate de zi pentru vizita. Sunt prea obosita si ma simt mult prea bine in casa noilor mei prieteni. Ma voi intoarce si la anul, sper cu prietena mea zooloaga si vom avea toate informatiile necesare.

     Aranjez pentru ziua de duminica o tura scurta pana in Cherapungee, cel mai umed loc de pe Terra. Angie si Pete imi recomanda locul cu caldura, la fel si Manuel, care tocmai a fost acolo. Si pentru asta ar fi nevoie de 2 zile, dar e bine si asa decat deloc! Suntem o gasca de 6 prieteni Khasi. Nu as mai vrea sa raman singura si am ales optiunea perfecta. Daca nu ai cu cine sa impartasesti, nu are nici un farnec, deci, cel mai bine e sa-ti faci prieteni printre localnici, caci vor fi cei mai buni ghizi. Credeam ca balcanicii sunt calzi si prietenosi. M-am inselat... aici am descoperit cei mai sufletisti oameni de pana acum! Hai sa nu ne mai supraestimam... -:) 

   Alegem sa vedem cascada Nohkalikay, a patra ca dimensiune din lume. Fiind sezonul secetos, nu prea e apa pe ea, dar peisajul este “take a breath away”. Legenda spune, ca aici, o femeie, pe nume Nohkalikay, s-a aruncat de la inaltime de suparare, pentru ca barbatul betiv i-a ucis copilul si l-a gatit dandu-i-l sa-l manance. Vizitam pestera turistica Mawsmai, luam un pranz khasi, ajungem la granita cu Bangladesh, doar ca sa vedem si stone basket Khoh Ramhah (legenda unui urias a carui cos de bambus s-a pietrificat intr-una din calatoriile sale), iar ziua se incheie in ritmul dansului Khasi, din cadrul festivalului Shad Suk Mynsiem, organizat doar pe plan local la Cherapungee. 

   Marele festival Seng Khasi are loc in septembrie, in Shillong. Melquaire imi spune ca sunt extrem de norocoasa sa asist la acest spectacol, mai ales ca nici el nu stia ca va fi in aceasta duminica. Festivalul e unul de amploare mica, o data pe an. Pe un platou in munti, fete si baieti se aduna pentru a dansa Mestieh “dansul cu inima libera”. Se bucura de independenta si libertate, rugandu-se, fiind recunoscatori si celebrandu-l pe Zeul Cocos. E obligatoriu ca tinerele ce danseaza sa fie virgine, altfel vor fi blestenate pe viata; in schimb, barbatii participanti pot fi casatoriti sau nu. Ele danseaza in mijloc cu miscari modeste ale picioarelor si privirea in pamant, fiind inconjurate de ei, intr-un dans al razboinicilor. Aici, societatea e matriarhala, printre putinele societati de acest gen ramase in India. Sunt cu adevarat fericita, ceva mai autentic nu mi-a fost dat inca sa traiesc. Sunt singurul turist pierdut in acest colt de lume si totul e live in fata ochilor mei. 

    Ultima zi in Shillong e pentru un shooting in sari, ajutata fiind de Iban, prietena mea. Mi-am cumparat doua, pentru ca nu poti sa rezisti in fata materialelor absolut superbe; bineinteles si multe cadouri pentru cei de acasa. Vizitez cel mai celebru muzeu etnografic din NE Indiei, Don Bosco si am parte de o priveliste de pe acoperis asupra orasului Shillong, considerat Scotia Indiei. Aici, strazile sunt curate, aerul respirabil si oamenii pasnici si veseli. Primii misionari crestini au venit in acest rai in 1848. Familia lui Iban si a lui Melquaire aranjeaza pentru mine o masina cu un var de-al lor pana in Guwahati, ca sa se asigure ca voi ajunge cu bine. Intr-adevar, este cel mai prudent sofer de pana acum! Manuel ma asteapta la un alt hotel decat cel stabilit, lasand vorba pentru mine. Cina, ca de obicei, foarte gustoasa, iar Manuel imi spune cat de mult m-am schimbat fata de primele zile. M-am incadrat excelent in peisaj... nu mai am nici un fel de probleme. Zburam catre Dehli la 14:30, 1 martie. Luam locuri pe partea stanga ca sa putem admira Himalaya. Voi ajunge si acolo, cat de curand! Acasa, e prima zi de primavara si mi-e dor sa primesc martisoare.